5 adevaruri pe care as fi vrut sa le stiu la 30 de ani

Circula in aceste zile un trend pe Instagram in care suntem „provocati” sa postam poze cu noi in diverse decade ale vietii. Binenteles ca am intrat si eu in joc si am postat o poza cu mine la aproape 30 de ani. Iar dupa ce am postat, m-am surprins analizand poza. Si spun asta cu uimire. Pentru ca e o poza pe care o stiu foarte bine. O poza care imi e foarte draga datorita amintirilor pe care le am legate de ea. Deci nu vorbim despre o poza uitata in vreun folder si pe care am redescoperit-o.

Insa am realizat ca o analizam din alta perspectiva. O priveam cu ochii femeii de 40 de ani, care se uita la fata de 30 si realizeaza cat de diferite sunt cele doua, chiar daca sunt aceeasi persoana. Si asa mi-am amintit de mine, cea de la 30 ani, cea care visa sa schimbe lumea, cea care nu avea deloc rabdare si voia totul in acel moment, cea care vedea viata doar in alb si negru si nu intelegea ca totul este format din nuante, cea care credea ca multe aspecte ale vietii sunt pentru totdeauna, neintelegand ca totul se schimba si se transforma, inclusiv ea. Cea pentru care lumea se termina daca nu o iubea un anumit barbat si pentru care nimic nu mai conta daca nu se simtea iubita.

CITESTE SI: 4 lectii pe care le-am invatat in 2023 si care ar putea sa-ti fie de folos

Rabdarea este rezolvarea in foarte multe situatii

Daca ma pot descrie in doua cuvinte, pe mine cea de la 30 de ani, „nerabdatoare si impulsiva” sunt cele mai potrivite. Asa eram in toate aspectele vietii mele. Nu intelegeam ce e aia sa ai rabdare, sa lasi lucrurile sa curga de la sine, sa nu fortezi relatii, evenimente. Impulsivitatea era specialitatea mea. Reactionam mereu la primul impuls, nu-mi dadeam timp sa asimilez ce mi se intampla, nu stateam niciodata in liniste sa inteleg ce simt. Acum stiu ca rabdarea era solutia la foarte multe situatii incerte pe care le traiam la acea varsta, doar ca eu nu o aveam. Iar lipsa ei mi-a adus multe batai de cap, nopti nedormite, lacrimi siroaie si atat de des intrebarea „de ce mie?” Iar raspunsul era atat de simplu: „pentru ca nu ai rabdare” 🙂

Nimic nu este alb sau negru, totul are nuante

La 30 de ani eram ferm convinsa ca lumea este doar in alb sau negru, ca oamenii sunt doar buni sau rai, ca experientele pe care le traiesc sunt fie frumoase, fie urate. Totul era atat de bine catalogat in minte mea, incat nu exista nicio cale de mijloc. Pentru mine, viata era despre „totul sau nimic”. Gandeam dihotomic, la extreme. Aveam o gandire rigida si vorbeam mereu in termeni absoluti: „niciodata”, „mereu”, „intotdeauna”. Nu puteam sa accept ca binele cuprinde si raul, ca oamenii pot fi si buni si rai, ca orice experienta pe care o traiam avea atat de multe nuante. Mi-a luat ani sa inteleg ca o persoana poate sa ma iubeasca, dar sa ma dezamageasca si raneasca in acelasi timp, ca experientele grele pe care le-am trait mi-au adus atat de multe lectii, ca viata e dificila, complicata, cu bucurii, dar si cu suferinte. Ca totul are nuante.

Viata este despre tine si nu despre ce cred altii despre tine

Am fost crescuta cu „ce o sa spuna lumea”. Provin dintr-un orasel mic de provincie, unde toata lumea se stie cu toata lumea, asa ca acest tip de gandire era o normalitate. Singura problema este ca mi-am ghidat viata, foarte multi ani, dupa acest „principiu” deloc sanatos. Tot ce facem sau imi doream sa fac era trecut prin filtrul lui „ce o sa spuna lumea”. Si tocmai din acest motiv multe dorinte au ramas doar in stadiul de aspiratii/vise. Au fost atat de multe situatii in care as fi reactionat/actionat altfel daca nu-mi rasunau in minte aceste cuvinte. Iar acum, la 40 de ani, am realizat ca puteam sa traiesc diferit (si sa ma bucur mai mult de tot ce primesc) daca intelegeam mai devreme ca viata este despre mine si despre ce imi doresc eu, nicidecum despre ce crede lumea despre mine. Lumea va crede mereu ceva (fie ca e bine, fie ca e rau), dar asta nu e deloc treaba mea din simplul motiv ca nu e ceva ce pot controla.

CITESTE SI: Fericirea, unde o gasesti si cine e responsabil pentru ea

Frica te tine pe loc

Cred ca acest capitol din viata este in stransa legatura cu ce am scris mai sus. La mine, frica a venit foarte mult si din convingerea ca o sa dau failure, iar lumea o sa vorbeasca despre acest esec al meu si o sa ma considere o ratata. Pot sa afirm, fara urma de-ndoiala, ca tot ce nu am facut din frica la 30 de ani, si am facut mai tarziu, mi-a adus enorm de multe bucurii in viata. Frica m-a tinut pe loc foarte multi ani. Au fost multe momente in viata in care as fi vrut sa fac lucrurile altfel, dar frica nu m-a lasat sa actionez. Si asa am ajuns sa ratez enorm de multe oportunitati.

CITESTE SI: 5 carti de dezvoltare personala care mi-au schimbat viata

A te marita nu este scopul final

Am lasat acest punct la final dintr-un simplu motiv. Nu stiu daca o sa-l includ sau nu in text. Deci daca il cititi, inseamna ca mi-am adunat tot curajul si l-am publicat 😀 De ce spun curaj? Pentru ca stiu ca este un subiect sensibil pentru noi, femeile. Mi-am trait o buna parte din viata cu ideea ca a ma marita este cel mai important punct de pe lista de TO DO a vietii. Ca in momentul in care am sa bifez acest punct, toate problemele o sa dispara ca prin magie, totul o sa se rezolve de la sine, toate fricile si angoasele devin de domeniul trecutului. Ca vindecarea vine la pachet cu maritatul. Nimic mai fals! Atentie, eu nu sustin ca nu trebuie sa ne dorim sa ne maritam. Insa, ce as fi vrut sa stiu la 30 de ani este ca aceasta nu este linia de finish. Nu aici se „deschid cerurile si pasim in Rai”. Nu, aici incepe cu adevarat munca pe care trebuie sa o depunem, daca vrem sa avem o relatie frumoasa si sanatoasa. Pentru ca societatea ne-a invatat ca trebuie cu orice pret sa ne maritam, dar nu ne-a mai invatat si ce trebuie sa facem dupa ce ne maritam. Toate basmele din copilarie se terminau cu o nunta ca-n povesti, iar ce urma dupa chiar nu mai conta. Insa realitatea ne arata ca fix ce urmeaza dupa este mult mai important.